Cronica Fundaţiilor, Anul XI august 2013, Nr. 61 - Un pictor melancolic de o clasică soliditate

Sunt artişti ale căror lucrări par a se sustrage timpului şi modelor. Ei au o singură referinţă: adevărul artei, care este însuşi adevărul lumii lor. Însă trebuie spus că lumea lor nu este decât în mică parte şi lumea noastră. Pictor cu o impresionată operă de muralist, iconar şi restaurator, recunoscută prin prestigioase premii şi distincţii, Grigore Popescu-Muscel este, nu mai puţin, un fascinant maestru al penelului în faţa şevaletului. Format la sfârşitul anilor ’60 în Facultatea de Arte Plastice din Timişoara sub îndrumarea lui Romulus Nuţiu, pictorul a beneficiat de rodnica deschidere culturală oferită, la vremea aceea, de Consulatul francez, prin conferinţele ţinute şi filmele de artă difuzate, dar şi de întreaga efervescenţă intelectuală generată de grupul Bertalan-Flondor-Cotoşman-Eduard Pamfil. Grigore Popescu venise la studii cu o importantă orientare umanistă, tatăl fiind un reputat elinist, iar mama, o distinsă matematiciană. Familia l-a îndrumat către limbile clasice. Mult mai atras de spectacolul vizual al dealurilor înflăcărate de razele toamnei sau de misterul surdinei grave a înserărilor din oraşul natal, tânărul s-a aplecat de timpuriu asupra desenului, apoi asupra picturii, pentru a se dedica, după câţiva ani de catedră, artei murale şi cerinţelor acesteia. Opera de şevalet nu este extinsă – miile de metri pătraţi de frescă, sutele de icoane realizate de-a lungul vieţii au lăsat puţin timp reveriei picturale –, dar concentrarea ei ascunde căutări, frământări interioare, tatonări plastice de o mare bogăţie, sinceritate şi, mai presus de orice, seriozitate artistică. În profunzimea coloristică a fiecărei pânze simţi pulsând decenii de pictură europeană şi românească, abordate cu înţelegere şi sensibilitate, simţi vibraţia dialogului tainic dintre artist şi marii înaintaşi. Prin aceasta, Grigore Popescu-Muscel se dovedeşte un creator modern al veacului XX, cu o paletă solidă şi strălucitoare precum cea a lui Dimitrie Ghiaţă, sau cu melancolia şi reţinerea lui Marius Bunescu. Lucrările din tinereţe, urmărite şi finalizate de-a lungul anilor, poartă un neaşteptat dialog cu universul fantastic sau înfricoşător al unor Corneliu Mihăilescu ori Ion Ţuculescu. În toate vibrează meşteşugul desăvârşit al pictorului autentic, poet al culorii, uneori decorativ, ca un bun muralist, alteori mizând pe construcţie sau pe atmosferă. Frescarul Grigore Popescu-Muscel este recunoscut în plan plastic ca promotor al transparenţei, al cromaticii strălucitoare, al alburilor ce evidenţiază valorile spirituale. Pictorul de şevalet îşi îngăduie să exprime şi farmecul înserărilor, bogata lor reverberare în suflet – în fine, duhul blând-mângâietor al penumbrei. Sunt însuşiri ale intimităţii raportului cu lumea de aici, care nu-şi puteau afla loc pe pereţii luminoşi ai bisericilor. Transpuse pe cartonul preparat sau pe pânză, imaginile au soliditatea celui mai bun meşteşug pictural şi adâncimea unei grave meditaţii asupra lumii noastre şi artei care o reflectă. Cunoscându-i opera de muralist, am simţit în subtilul iconograf un poet al imaginii, în colorist, un pictor autentic, pentru ca acum, în lucrările de şevalet, să descopăr un martor al melancoliei, care străbate discret secole de artă europeană.