Revista ORIGINI, NR. 12, Buzău - Pictorul GRIGORE POPESCU-MUSCEL, un poet al culorilor

Într-o vară a decantărilor întru frumos, singurele capabile să ţină spiritul în viaţă, exerciţiul întâlnirilor pe simezele buzoiene a marcat un moment notabil: expoziţia maestrului Grigore Popescu-Muscel, intitulată ,,Portretele prietenilor mei”. Mărturisesc faptul că surpriza la contactul direct cu lucrările expuse la Galeriile de Artă ale municipiului Buzău (uleiuri pe carton tratat şi encaustică pe pănză), a fost totală. Ştiam antecedentele autorului: pictor muralist şi restaurator, specialist cu renume în pictura de frescă şi icoane. Motive pentru care mă aşteptam la o serie de portrete pline de sobrietate şi caracterizate de rigoarea unor canoane imposibil de ignorat. Numai că, valenţele picturii sale de şevalet îi dezvăluie o cu totul altă dimensiune a personalităţii. Dar şi legături cu perioada anterioară, fructificate creativ. Minuţiozitatea tehnicii de refacere a frescelor şi încorsetările cromatice s-au echilibrat printr-o libertate cromatică uşor de sesizat. Cred că pentru maestrul Grigore Popescu-Muscel portretul, ca centru de gravitaţie al preocupărilor sale actuale, a apărut la intersecţia dintre interesul dintre propriile percepţii (indiscutabil, afective!) şi dorinţa de a ne prezenta anumite idividualităţi umane. Iată de ce, demersul pictural al autorului ascunde o reflecţie acută dar lucidă asupra condiţiei omului prins ăn meandrele existenţei. Şi reprezintă o rezolvare inedită, valoroasă tematic şi stilistic, a raportului permanenţă-efemeritate: nu este interesat de expresii faciale de o clipă, ci de tipuri care pot dura în veşnicie. Redă, cu alte cuvinte, oameni modelaţi de spiritualitatea lor. Prin aceasta, elaborează o replică personală la situaţia specifică societăţii contemporane în care natura umană, în fond o universalitate artificială, anulează individul. Grigore Popescu –Muscel înlătură tot ceea ce ascunde fondul autentic omenesc pentru a dezvălui esenţe şi personalităţi aparte cu întreaga lor încărcătură de simplitate convingătoare. Aş caracteriza efortul său drept un demers cantonat când ăntr-un registru metafizic, când într-unul liric. Este un expresionist bine temperat de o tehnică ireproşabilă, tributară, în bună măsură esperienţei sale anterioare. Pictorul caută armonia dintre linii, suprafeţe şi volume, dintre toate acestea şi realitatea psihologică a personajelor. Dar şi dintre planuri şi luminozitate. Mânuind penelul cu nerv şi profesionalism, Grigore Popescu-Muscel când materializează, când ascunde lumina în culoare. Dezvoltă prin tuşe ample, viguroase, dezinvolte, puterea expresivă a compoziţiilor sale. Le conferă un plus de intensitate. Cromatica picturilor este una de excepţie. Ceea ce îmi permite să-l consider un poet al culorilor. Lucrarea ,,Adâncuri”, cheia de intrare în universul pictorului, ne conferă şi sensul ascuns al afirmaţiilor sale; ,,vreau să aduc bucurie celor din jur” înseamnă aspiraţia de a ajunge la sufletele privitorilor prin metamorfoza generoasă a unei experienţe de viaţă, în modele şi învăţături exemplare.